Sambata, ora 8.30. Pun mana pe telefon, pentru ca-mi terminasem treburile, si-l sun. Imi spune ca tocmai pleaca spre locul de intalnire. Imi dau seama ca-s in intarziere, bicicleta insa era pregatita, trebuia doar sa ma schimb. Aveam sa plecam la drum spre Comana, loc despre care stiam ca are in vecinatate o zona in care cresc bujorii, in starea lor salbatica, ca are o manastire, ca are o mlastina. Atat. Si mai aflasem ca acolo avea o casa Gellu Naum. Acum e timpul pentru “atat”.
Am iesit pe un drum mai putin aglomerat, prin Popesti Leordeni. Mirosuri de tot felul, specifice satelor inghesuite cu multe oratanii in batatura, ma faceau sa ma intreb la ce s-or fi gandit cei ce si-au tras niste vile chiar la sosea. Am trecut cu acest gand prin localitate si am ajuns pe camp. Drum drept, putin circulat si vant. Vantul batea considerabil, din fata si dreapta. Avea si accentuari care te puteau trezi din monotonia pedalatului la ses, in care anduranta, rezistenta si rabdarea sunt cuvintele de ordine. Te tinea mai mult decat ti-ai fi dorit in loc, suficient cat sa o observi campul pe care graul incoltea si gunoaiele imprejmuiau parcelele ca un hotar fortat pus de om fara scaun la cap.
Peisajul s-a repetat si dupa comuna urmatoare, doar cu alte gunoaie si alte culturi si alte campii. In episodul urmator, despre casa lui Gellu Naum. Sau despre Gellu Naum. Nu m-am hotarat.
Nu stiu de ce, dar chiar am senzatia ca am fost si eu acolo. Ai relatat foarte fain, puternic cele intamplate.