Toti facem greseli pentru ca “nimeni nu e perfect“. “Cine nu greseste, nu munceste“. Daca te autodepasesti o sa si gresesti. In cazul in care nu era clar, azi m-am trezit in gand cu greseli. Facute, scuzate, iertate, reparate sau nu.
Autodidactul.
Nu cred ca a fi autodidact inseamna doar sa inveti din propriile greseli, dar nu cred ca te poti numi asa daca nu inveti nimic din greselile pe care le faci, sau si mai fericit, din cele pe care le fac altii. Tine de progresul personal, de imbunatatirea propriei vieti si a propriului caracter. Eu intotdeauna am avut tendinta de a da singur cu capul in pragul despre care toti spuneau ca e acolo. Din incapatanare si curiozitate. Cum altfel sa afli cat de tare este? Invat din greseli. Cateodata da, cateodata nu. Cand greselile sunt facute din pasiune pentru ceva anume rareori se intampla doar o data aceeasi greseala. E fix cum se spune in popor: “nu ma invat minte“.
Nebunul.
“Nebunia = a face acelasi lucru de mai multe ori asteptand rezultate diferite“. Asa suna o parafrazare a unei definitii oferite, conform internetului, de Albert Einstein. Si atunci, prin extensie, daca nu inveti din greseli si le tot repeti, nu poti sa ajungi prea bine, nu? Apoi mai intervine factorul uman. Daca faci greseli prin care-i ranesti pe ceilalti, de cate ori te astepti sa fii iertat? Nu de alta, dar dupa prima greseala, se presupune ca ai inteles si ca vei corecta. Poate te va intelege cineva si dupa a 2-a. Poate si dupa a 3-a, dar pana unde crezi ca e sanatos sa intinzi coarda?
Ca sa inteleg si eu.
Spune-mi tu care-i obiceiul la tine. Gresesti? Da. Te prinzi singur sau e nevoie sa te traga cineva de maneca? Inveti din asta? Repeti greseli? Devin obisnuinta?
Gresesti? Da.
Te prinzi singur sau e nevoie sa te traga cineva de maneca?
Uneori realizez singura, alteori sunt trasa de maneca.
Alterneaza autoanaliza, beculete aprinse si ajutorul celor din jur. Il cer, pun adesea intrebari sa inteleg cum functioneaza ceilalti, verific daca ceea ce simt si interpretez eu este corect sau nu.
Inveti din asta?
Foarte multe. Ma cunosc pe mine, ii cunosc pe ceilalti. Si este minunat!!!
Repeti greseli?
Din pacate da.
Devin obisnuinta?
Acolo unde este obisnuita raman eu, asa cum sunt. Aleg daca vreau sa schimb.
Daca ceea ce e necesar sa schimb aduce un plus de valoare depun efortul de a schimba, daca nu ma accept ca atare.
Tin foarte mult, la ceea ce fiecare este, pentru am invatat, am trait si am simtit, cand te mulezi pe ceea ce sunt altii cu ramai o prea mica parte din ceea ce esti si de aici si frustrarea, dezamagirea, nefericirea in fond.
Ramai intr-un loc (in toate sensurile lui) doar daca el rezoneaza cu tine.
Cred că ai pus o întrebare aşa la general, dar cu gândul că poate poate sare fitilul la careva şi se simte … Şi ţi-ai găsit persoana potrivită, una din greşelile mele frecvente este că deşi sunt persoane care întreabă sau discută la general sau se adresează altora, eu hop şi eu , mă simt vizată, implicată, parcă aş fi miezul, nucleul buricul pământului… recunosc nu prea sunt modestă. (Deci nu sufăr de lipsă de încredere în mine. Aş zice că am prea multă. ) Ca urmare mă simt vizată. Una din greşeli. Fundamentale, pentru că de la asta mi se trag multe. Bune şi rele! Dar oare ce-ar fi viaţa dacă nu ne-am implica, într-un fel sau altul?!
Am o scuză. O să spui : Deja începi cu scuzele! Adevărul este că atunci când cineva lansează o afirmaţie trebuie să o şi explice. Ca să priceapă tot omul, ca să nu spun altceva. Pentru că eu repede m-am simţit: oare ce-am mai greşit? Ce „crimă” capitală am mai făcut ca să fiu pusă la „zid” şi taxată după cum bate vântul, (a câta oară? Oare nu e prea mult?!) de oameni care habar n-au ce gândesc sau simt eu cu adevărat,numai au impresia din moment ce prind ceva din zbor şi „şo pe ea”! Nu vreţi să facem schimb de poziţii ?! Să fiu puţin în locul vostru şi voi în locul meu?! Să vă bag de vină. Să vă spun că nu-mi plac ochii voştrii că nu mai sunt aşa de veseli cum îi ştiam şi că vă văd un pic crispaţi şi-mi pasă?! Sau să spun că nu-mi pasă ca să simţiţi ce înseamnă nedreptatea.
„Să evoluăm prin puterea exemplului personal”, aşa spunea una din persoanele pe care le admir . Perfect adevărat. Minunat. Dar oare n-ar fi bine să dăm exemplu personal în a ne gândi noi înainte de toate la propriile greşeli, înainte de a ne tot lega de greşelile altora fără a da cumva drept la replică?! Am dreptul la replică nu?! Uite că mi-l asum..
Deci în virtutea primei greşeli pe care o fac şi pe care am enumerat-o mai sus, fac şi a doua. Aceea că mă simt subit ca un arc întins, gata să se declanşeze.
Degeaba citesc eu că trebuie să numeri până la trei şi să gândeşti puţin să dovedeşti că ştii să te autoeduci şi controlezi, că ai creier, înainte de a reacţiona, eu mai sunt şi încăpăţânată. Ştiu că nu e bine, dar uite aşa sunt. O fi de vină temperamentul, impulsivitatea? O fi vreo sechelă din copilărie? Ca să vizez acum şi o doamnă psiholog care îmi este foarte dragă, care spune că multe lucruri se trag din copilărie sau din trecut. La mine este neacceptul de a mi se face o nedreptate. Este cea mai mare pedeapsă pentru mine dacă sunt nedreptăţită.
Şi asta mi se trage din fragedă copilărie când m-a nedreptăţit un cadru didactic. Nu dau nume. M-a afectat atât de tare nedreptatea făcută încât pentru mine a devenit esenţial de o viaţă să nu mi se facă o nedreptate şi să nu se facă o nedreptate nici altora în prezenţa mea. Asta sunt. Totuşi ţin să subliniez un lucru foarte important, acela că deşi acel cadru didactic mi-a făcut o mare nedreptate, eu am respectat toată viaţa mea pe toţi profesorii pe care i-am avut de-a lungul timpului şi am rămas în continuare plină de respect pentru ceea ce fac. Deci nu m-am lăsat influenţată de acel lucru în aşa măsură încât să pornesc cu idei preconcepute în viaţă. Ca urmare nu se aplică treaba cu sechelele. Dacă suntem uneori trişti (şi mai ales triste!) suntem pentru că aşa simţim, aşa e viaţa asta de zi cu zi, nu pentru că nu ştiu ce probleme avem cu ceva sechele, este pentru că ne pasă. (de ea, de el, de tine, de mine, de noi etc.)
Ba mai ştiu să şi iert. In timpul vieţii mele am avut ocazia să reîntâlnesc persoana respectivă, am apucat să-i spun că i-am fost elevă şi eram pregătită să-i spun de la obraz câteva, dar atunci privindu-l ce încântat a fost că i-am fost elevă şi văzându-i semnele trecerii anilor pe chip, am avut respectul cuvenit faţă de meseria de dascăl , la care nu m-a obligat nimeni, ci respectul l-am simţit aşa de la „mama natură” şi nu i-am spus , iertând, pentru că nu-i aşa fiecare mai putem greşi, deci şi acea persoană.
Dar am rămas cu ideea asta să nu accept nedreptăţile de orice fel. Deci şi din ceva rău poţi învăţa până la urmă.
Plictisesc? Vorbesc prea mult? Nevoia de comunicare. Am nevoie de comunicare ! E bine, e rău?!
De unde am plecat şi la ce am ajuns, cum s-ar spune!
Deci altă greşeală de-a mea pe care o repet. Reacţionez.
Altă greşeală. Şi aici ajung ceea ce cred că este aluzia ta, pentru că poate ai lansat doar o temă de discuţie. Dar uite eu reacţionez şi scriu în viteză că nu prea am timp. Deşi ca „pensionară” ar trebui să am! Cel puţin aşa –mi planificam în tinereţe, să fiu o fericită muritoare care să stea toată ziua şi să citească!
Şi acum ajung la altă greşeală. Nu le-am numerotat şi rău am făcut. Mi-am propus să –mi ordonez gândurile, întrebările, răspunsurile. Să nu mai intru peste tot la întâmplare că uite ce păţesc. Ba sunt în al nouălea cer şi cred că toată lumea mă iubeşte, ba mă simt nedreptăţită că nu ştiu cine-mi bagă de vină! Oare de ce mi se întâmplă totul? Dar vorba lui Marin Sorescu „N-am timp de răspunsuri, abia dacă am timp să pun întrebări” . Intrebări pe care mi le pun cam de curând, pentru că ar fi trebuit să mi le pun mai de multă vreme. Mereu sunt în criză de timp! Şi nu mi-am pus prea multe întrebări.
Am răspuns de curând la un test psihologic online. Eram bineînţeles în criză de timp şi citeam pentru prima dată nişte întrebări pe care nu mi le-am pus mie niciodată. Una din ele era „ care este durerea ta cea mai mare”? Atunci când am citit întrebarea, mi-am spus, chiar, care e durerea mea cea mai mare, că nu m-am întrebat , ştiu doar că sunt mai mult nemulţumită decât mulţumită, dar am momente şi momente, ca orice om şi după aia vin şi spun că de ce se comportă unii după cum bate vântul! Parcă n-aş face şi eu la fel! Dar vedem paiul din ochiul celuilalt mai degrabă decât în ai noştri! După ce am răspuns şi l-am trimis, mi-a fost un pic ciudă, pentru că mi-am dat seama că răspunzând în pripă n-am prins esenţialul. Parcă am mai multe off-uri, mai multe dureri adică nu numai una. Una din ele este că sunt în criză de timp. Că tot e perioada crizelor de tot felul! Ca să ţin pasul sunt şi eu în perioadă de criză! Dar apropo, asta nu are nimic de-a face cu caracterul! !!
Degeaba citesc eu ce scriu doamne frumoase şi băieţi deştepţi despre cum să creşti şi să evoluezi. De crescut am crescut eu , poate chiar prea mult,din păcate, am crescut nu în sensul pe care-l definesc ei, dar ştii tu, e bine ca atunci când acuzi să cunoşti şi părerea celuilalt sau să nu faci greşeala mea, să crezi că le ştii pe toate, chiar şi viaţa altora, chiar dacă pe ici pe colo mai afli câte un clişeu, într-un fel sau altul. ..
Şi-acum te întreb eu pe tine: dacă eu am vrut cu ani în urmă să fac un bine cuiva, un om străin pentru mine, considerând că oricine merită o şansă şi că sunt destul de puternică să i-o ofer eu dacă societatea nu i-o oferă, în virtutea faptului că trebuie să ai încredere în oameni, aşa consideram şi aşa mai consider şi acum, deşi m-am făcut mai rea, viaţa m-a făcut. Nu poţi să generalizezi, dacă te minte unul, nu mai crezi pe nimeni? Dacă te răneşte cineva, mă rog , te retragi în cochilie, dar trebuie să-ţi revii, să priveşti înainte, oare nu asta citim mereu pe net şi peste tot , pe „boala” asta numită internet?
Am întins cuiva „o mână” cum se spune, la un mod cât se poate de concret, pentru că m-am considerat destul de puternică s-o fac. Şi omul respectiv , nefiind tocmai normal, lucru pe care l-am constatat tardiv, mi-a dat un pic viaţa peste cap. Dar nu m-a schimbat pe mine în esenţa mea. Am devenit un pic mai puţin optimistă, mai suspicioasă, am nevoie de încurajare de la viaţă ca să pot „călca pe arcuri” , este expresia mea pentru când omul este fericit . Păşeşte parcă ar călca pe arcuri. Am rămas aceeaşi. Aceeaşi cu încredere în oameni, pentru că nu pot fi altfel, aşa sunt construită, mă refer la „construcţia „ interioară, şi privesc cu suspiciune doar din cauza condiţilor exterioare care au devenit din ce în ce mai tulburi, mai neclare, oamenii au devenit mai răi, mai închişi în cochilia lor sau mai făţarnici, pe undeva îi înţeleg , sunt probleme multe, dar în „interiorul” meu consider că sunt aceeaşi. Sigur mai „ajută” şi trecerea timpului! Şi, nu-i aşa, ăsta trece foarte repede când ţi-ai propus multe şi prietenii te fac zob că nu faci nimic! Că nu înveţi adică nimic, nici măcar din greşelile tale!
Acum întreb , care-i problema? Care-i greşeala? Vă luaţi după clişee? Parcă zicea cineva cunoscut să lăsăm trecutul, să trăim în prezent! De unde ştii tu că n-am învăţat din greşeli? Sunt pusă la zid pentru încrederea pe care am avut-o atunci , pentru că cineva în care am avut încredere nu a ştiut să aprecieze pentru că nu mai are nici o şansă la îndreptare, pentru că i s-au oferit destule, sau am greşit acum cu încrederea în oameni ? E o necesitate la mine să am încredere, altfel sunt crispată, sunt arici …Nu pot fi eu însămi dacă simt ostilitate, dacă sunt agasată. E şi asta o tactică pentru unii, dar nu-mi place!
Oare despre ce vorbeam? Despre greşeli repetate, despre off-uri, despre faptul că cineva mă vrea perfectă fără să fiu şi fără să vreau să fiu?! Nici roboţii nu sunt perfecţi, noi oamenii de ce să fim? Şi cine hotărăşte care-i perfecţiunea? Eu sunt un om simplu, mă ghidez după legi simple, nu după experimentări. Sau cineva vrea să mă chinuie un pic ca pisica pe şoarece şi uită că de fapt nu sunt şoarece, sunt pisică?
(Şi inima! Ah inima, tocmai citeam acum pe facebook „Cea mai frumoasă
Inima” made by Roberto Naeimi. Care inimă e mai frumoasă, cea perfectă sau cea care are ceva cicatrici?! )
Dar astăzi este vineri. E ca un „preludiu” la sfârşitul de săptămână! Tocmai am văzut o fotografie cu doi oameni şezând tandri pe un garde! Da, aţi citit bine, pe un gard. Mi-a plăcut tandreţea din mâinile lor, seninătatea privirii lor şi m-a făcut mai caldă, deşi la ora asta de după amiază, gândul de după amiază cum s-ar spune, eram cam războinică, mă simţeam cumva nedreptăţită…
Dar graţie fotografiei acestor doi oameni tandri şi a altor lucruri frumoase postate de voi, dragi prieteni, mi-am revenit la normal, încă mai cred în prietenie, în oameni, în iubire, încă mai cred că mai există lucruri frumoase, deşi din când în când mai sunt umbrite .
Este sfârşit de săptămână. Cei care lucraţi, vă bucuraţi de clipe libere. Eu care sunt „pensionară” lucrez şi la sfârşit de săptămână! Am vrut prin postarea asta să fiu originală, adică să postez ceva de la mine, ce mă preocupă, ce simt, ce gândesc. Dacă aţi ajuns cu cititul până aici, atunci înseamnă că n-am postat-o degeaba. Cine ştie poate vă puneţi anumite întrebări mai repede decât mi le-am pus eu. Dar , niciodată nu e prea târziu sau mai bine zis mai bine mai târziu decât niciodată”
Să fiţi iubiţi şi să avem un sfârşit de săptămână minunat!
Citesc postarile tale cand ma identific cu ele, dar acum am intrat curioasa de marele comentariu…si daca tot am citit fac si eu un comentariu…Recunosc nu am citit postul deci nu e gresit daca ceea ce scriu nu este replica la ceea ce ai scris…Simt nevoia doar sa reflectez in urma marelui comentariu ale Marianei care dupa parerea mea nu a gresit cu nimic, ci e doar femeie…iar asta nu e nicicum o greseala…:) Stau si ma minunez insa cate raportari la greseala gasim noi oamenii…Eu m-as intreba oare de ce avem nevoie sa gresim, de ce avem nevoie sa ne gasim greseli…De ce ne raportam la lucruri ca la greseli si nu ca la niste aspecte negative ale actiunilor noastre care doar transmit informatii despre cauzele traiectoriei neasteptate…Pentru ca in lipsa asteptarii aceasta mica si afuristita asa-numita greseala ar fi doar o simpla actiune…Deci, in lipsa punctului de referinta greseala scapa nevinovata…Dar, cine stabileste reperele si ACUM reperele sunt ale noastre sau necesita rescriere? Chiar sunt intrebari reale sau “gresesc”? ;)
De unde stii ca nu te identifici cu o postare daca nu o citesti? Imi place ca pui problema ca o greseala este fapt o actiune care are sau poate avea o repercursiune negativa. E o perspectiva foarte adevarata. Am sa-ti sau insa un exemplu pragmatic pentru care din greseli ar trebui sa invatam chiar daca nu ranim tot timpul pe cineva. Cea mai fericita greseala din punct de vedere al lipsei unei victime este greseala la volan. Invatam din ea? Nu. Si nu invatam nici macar dupa ce ni se intampla o sanctiune, fie ea legislativa fie doar financiara (reparatia masinii). Despre cea care se lasa cu remuscari si constiinta incarcata prefer sa nu vorbesc. Cat despre repere, ele sunt stabilite de conventii sociale sau norme legislative. Astea-mi vin in minte acum. Conventia sociala spune ca nu e frumos sa nu saluti cand intri intr-o incapere. Cei din incapere se vor simti jigniti si in ochii lor ai facut o greseala. Cum te simti tu, tine de educatie. Cat despre cele legislative cred sunt clare.