O bucurie simpla.

Am vrut sa scriu ieri despre Simona Halep. Ah, ce spun, am vrut sa scriu de sambata despre Simona Halep, imediat dupa ce a trimis-o acasa in semifinale pe Agnieszka Radwanska. Voiam sa subliniez ca a semanat rezultatul ca si analogie cu victoria Romaniei in fata Argentinei de la CM din ’94. Dar m-am razgandit. Nici azi nu eram foarte convins ca ar trebui sa scriu despre asta pentru ca asa m-am invatat: sa-mi calmez entuziasmul si incerc sa vad lucrurile dintr-o perspectiva mai asezata.

V-as spune mai intai ca in finala de duminica nu am avut nicio emotie, iar singurul gand despre cum ar putea sa fie invinsa Simona era legat de faptul ca ar putea incerca prea mult si prea repede si in cazul in care nu-i iesea si-ar fi putut pierde concentrarea si acea claritate cu care a privit jocul in meciul precedent. In rest, eram 100% convins ca va fi bine. In meciul de sambata insa am retrait niste momente de emotie pe care mi le-a oferit tot tenisul, de exemplu, in 1997 cand Romania pierdea dramatic in fata Olandei in Cupa Davis cu 2-3 dupa ce condusese cu 2-0 dupa prima zi. Atunci stateam pe scaunul din Sala Polivalenta ca un resort ce astepta tragaciul punctului castigat ca sa sara si sa isi manifeste bucuria. Asteptam sa pot striga din nou cu toata sala “Ro-ma-nia, Ro-ma-nia!”. Acum insa eram singur, acasa, in fata televizorului. Nu am strigat nimic insa am privit multe puncte in picioare pentru ca scaunul imi parea doar o lipsa de implicare, de respect.

Ce ar fi bine sa aduca victoriile Simonei?
De fapt aici voiam sa ajung. Voiam sa va spun ca ar fi grozav sa continue si sa aduca cu ele cat mai multi romani care sa creada. Nu in Simona. Pe ea trebuie sa o lasam in pace sa-si vada de drum. Nu avem nimic valoros de adaugat la ce face ea deja. Revenind, – cat mai multi romania – sa creada in sansa de a reusi asa cum o face Simona. In sansa de a ajunge unde isi doresc, de a lasa in spate trecutul plin de esecuri inregistrate in gand si de a se ridica de pe scaun si a face ceva, un pas cat de mic, in directia in care isi doresc sa mearga. Simona nu a plecat ieri spre Top 10 si a ajuns pe 9. A plecat la drumla doar 4 ani, adica acum 18 ani. Atat i-a luat sa ajunga la cel mai inalt nivel. Sigur ca pentru a ajunge asa sus ai nevoie de niste calitati cu care te nasti, dar 18 ani de munca nu pot fi neglijati si uitati. Ba mai mult, cei mai multi dintre noi la astia 18 ani ar trebui sa ne uitam mai atent pentru ca intre nemultumirea de a nu fi unde ne dorim si locul in care am vrea sa ajungem anii astia lipsesc, nu talentul sau contextul.

Ma bucur mult pentru Simona si nu ma mandresc cu munca ei. Din aceleasi motive, in mare, pentru care explica si Radu Herjeu aici.

PS: am ales si o poza reprezentativa zic eu. Nu e cu trofeul sau cu zambetul victoriei pe fata. Este cu unul din multele momente in care Simona se chinuie si, o zic in engleza ca suna mai bine, “is doing her best“. Pentru ca asta mi-ar placea sa ramana morala acestor vorbe. (sursa foto)

halep 1

This entry was posted in Dimineata, la cafea and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *