Minciuna e semn de lene sau de lasitate?

Oricare ar fi varianta corecta, niciuna nu-i de bine. S-a scris despre 2011 ca a fost anul divorturilor. Aseara o cititoare fidela a acestui blog, careia ii place sa comenteze doar pe Facebook ceea ce citeste aici, a deschis un topic, tot pe Facebook, despre cei ce inseala.

Am preferat sa nu ma bag, pentru ca opinia mea, pe cat de radicala e, cu atat este mai nuantata. Una din lectiile dure pe care le-am invatat traind este ca inselarea increderii este cea mai dureroasa experienta pe care o poti avea intr-o relatie. Tocmai din acest motiv mi se pare irelevant daca se intampla ceva cu o persoana straina sau doar esti mintit despre inexistenta ei. Faptul ca cineva iti ascunde ceva in mod voit este dupa mine cel mai urat lucru pe care ti-l poate face persoana iubita, un prieten sau un coleg. De obicei cam astea-s categoriile de oameni de care te atasezi emotional, iar in cazul lor doare cand afli.

Un alt aspect al inselarii poate sa nu implice pe nimeni altcineva. Poate fi vorba despre simplul, dar gravul fapt, ca mimezi fericirea. Sa ramai intr-o relatie in care nu te mai simti bine, este egal cu a avea o alta relatie in paralel. Poate chiar mai grava, pentru ca cel ce se complace in aceasta relatie nu face decat sa se chinuie pe el insasi si sa minta cu seninatate pe cel care-i acorda incredere. Intotdeauna am fost o persoana intelegatoare cu anumite privinte. Am putut sa trec si peste o aventura a celei cu care eram, dar numai atunci cand mi-a fost clar ca era vorba de o ratacire de moment, o conjunctura bizara sau o curiozitate si nimic mai mult. Am preferat practic sa sterg pata de pe doza de incredere acordata si sa o luam de la zero. De ce? Pentru ca am simtit ca tinem unul la altul si merita sa luptam pentru acea relatie.

Pozitia voastra fata de acest subiect care este? Ca din ce-am observat in discutia de care aminteam la inceput, lucrurile sunt departe de a fi clare sau de a exista o cale de mijloc.

Sa aveti un weekend cu vant (ca este) la pupa (adica de la spate).

This entry was posted in Dimineata, la cafea and tagged , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Minciuna e semn de lene sau de lasitate?

  1. ana says:

    nu pot sa spun decat ai perfecta dreptate! Minciuna (aia mare si gogonata si periculoasa) este si lasitate, si egoism, si lene. Si trebuie judecata fiecare in parte… nu exista o regula pentru toate…asadar ne putem dori in 2012 sa nu ne insele nimeni increderea si toti cei dragi sa fie sinceri cu noi?

  2. Andrei Catalin says:

    Nu vreau sa imi sariti in cap, dar poate ca minciuna (chiar si aia mare si gogonata si periculoasa) poate fi necesara cateodata? Nu cred ca oamenii mint intodeauna din lene sau egoism (poate putina lasitate)! Sunt de parere ca sunt oameni care mint de placere, din rautate, dar sunt si oameni care mint din nevoie? Da stiu ca orice minciuna, absolut orice minciuna are picioare scurte si indiferent cat de mica sau inofensiva este, are acelasi impact dezastruos atunci cand se impiedica: distruge orice incredere! Dar sunt lucruri pe care unii oameni le ascund mai mult din rusine, din teama de a nu fi judecati, de a nu fi intelesi, din teama de a nu fi marginalizati, doar pentru ca au ceva de ascuns, ceva de care le este rusine.

    Nu spun ca sunt PRO minciuna, indiferent de gravitatea ei, dar nu cred ca i-as baga pe toti in aceeasi oala. Cateodata e mai dificil sa spui adevarul, decat sa spui o minciuna… asta e parerea mea…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *