Ma uitam aseara cu oaresce admiratie la luna mare si clara de pe cer. Cu admiratie pentru ca-mi parea foarte aproape, la sensul propriu. Imi dadea senzatia ca o pot atinge daca ma adun si ma intind un pic.
Sa fie incredere supra-evaluata sau putere de a visa?
Cam asta ar fi subiectul si ca sa-l mai nuantez un pic, am sa-l pun intr-o forma si mai clara: sa ajungi la destinatie sau sa poti ajunge cat mai departe? Asta ma preocupa. Si cred ca de asta imi placea luna asa de tare. Bifa cumva ambele scenarii, in care destinatia si ajungerea acolo este incununarea eforturilor, dar si drumul si ce aveai de facut sa ajungi acolo ar fi fost de scris o carte.
Destinatia?
Nu obisnuiesc sa iau lucrurile for granted, cum spun englezii, dar cred cu tarie ca pentru mine satisfactia de a ajunge intr-un loc este cu atat mai mica cu cat ajungi mai usor acolo. De exemplu, pentru ajunsul la piata eu nu mai simt nicio bucurie. :) Destinatia imi pare ca o bifa intr-o lista, pe cand drumul pana la ea imi pare adevarata realizare si aventura. Nu stiu daca asta vine din vreo curiozitate nativa de a descoperii solutii, astfel ca destinatia, fiindu-mi mereu cunoscuta, nu mai prezinta un interes aparte.
Drumul?
Cu cat drumul este mai complicat cu atat mai tare ma ambitionez sa-l parcurg. Cumva firesc dupa ce am spus mai sus. Cumva masochist si asumat. Eu sunt mai preocupat de capacitatea de a ajunge oriunde iti propui si de rabdarea si minutiozitatea cu care-ti stabileste cineva pasii pentru a isi trai visele decat de lista de destinatii si tinte atinse.
Nu cred ca una se exclude pe alta si nu incerc aici sa aleg o varianta corecta. Sunt doar curios cum vad si altii aceste aspecte, asa ca orice timp pierdut pentru a scrie o parere mai jos va fi mai apreciat decat valoarea acelui minut in sine.