Si m-am mai uitat o data in oglinda.

Citeam ieri o postare a lui Camil Stoenescu advertizata sub indemnul “opreste-te dupa fiecare paragraf si gandeste-te daca faci asta”. Asa am facut. M-am oprit, m-am gandit, am zambit sau mi-am amintit si n-am mai zambit.

Baza de plecare.
Minciuna si ipocrizia sunt lucrurile pe care le detest cel mai tare in lumea asta. Daca minciuna in situatii mai delicate, alea in care ascunzi ceva doar pentru a ii proteja pe cei din jurul tau, o mai pot intelege, ipocrizia nu. Nu inteleg de ce te-ai minti singur cu privire la propriile convingeri. Ok, veti spune ca o faci ca sa-ti creezi imagine sau sa-ti protejezi imaginea, dar ce imagine este aia falsa? Produsele trebuie sa-si protejeze imaginea pentru ca nu se mai vand daca se afla cat de proaste sunt, dar oamenii de ce ar vrea sa se vanda? De ce ar dori cineva ca lumea sa-l perceapa altfel decat este?

Din nefericire m-am regasit.
M-am regasit in unele pasaje de acolo si nu am fost deloc bucuros pentru asta. Nu-s multe si vorbim de niste exceptii, dar ele exista si nu ar trebui. Le-as lua in ordinea importantei.

“Când niciodată nu-ți poți recunoaște și asuma propriile greșeli și erori de judecată, din orgoliu sau încăpățânare prostească (mereu alții, ceilalți, sunt de vină).”

Nu e niciodata, dar sunt momente in care imi place prea tare sa cred ca eu am facut tot ceea ce era posibil si altii s-au oprit cu mult mai devreme de finish. E complicat sa judeci cat au facut altii pentru ca nu esti in papucii lor. Si totusi o faci si o fac si eu din perspectiva unor semnale emise sau cand mi se pare mie ca vad indolenta in loc de motivatie.

“Când ești „om dintr-o bucată” și nu știi să diferențiezi și să nu judeci pripit, preferând să gândești simplist și superficial („ori e albă, ori e neagră”).”

Am deseori momente cand vad lucrurile in alb si negru. Recunosc ca sunt cam radical cand e vorba de luat decizii si mi se pare ca o solutie de compromis intre cele doua nu reprezinta o decizie ci doar o nehotarare cu care ajungi sa te impaci. Nu mi se pare sanatos, dar cred ca e important sa argumentez mai mult acest mod de gandire mai ales cand vorbim de deciziile pe care trebuie sa le ia altii.

“Când ești gras și nu tocmai un Adonis, dar vrei femei suple și frumoase.”

Stiu ca asta e poate cea mai mica problema, insa m-am recunoscut in ea si nu cred ca e neaparat ok. E nedrept sa ceri fara sa oferi nimic. Eu ma declar vinovat de faptul ca intotdeauna am admirat frumusetea, asa cum scrie in definitia din DEX: discret, de la distanta, fara invidie. Ma declar vinovat si pentru ca am ales comoditatea in locul miscarii, am ales scuzele in loc actiunii si ca efect logic nu mai sunt de multi ani vreun suplu.

Una peste alta, astfel de exercitii mi se par foarte utile daca nu se rezuma doar la un “asa sunt si eu” fara sa fie urmat de un “din acest moment incerc din rasputeri sa nu mai fac”. Cu totii gresim, nimeni nu e perfect, dar diferentele dintre oameni sunt generate de faptul ca unii incearca permanent sa fie mai buni si altii se complac in mediocritate.