Nu conteaza in ce. Nu conteaza in cine. Nu conteaza daca merita sau nu. Nu despre asta este vorba. Este vorba despre momentul in care ai dubii daca sa crezi sau nu in ceva.
Crezi in ceva atunci cand logica si ratiunea iti spun ca nu e asa si tu stii de fapt ca logica si ratiunea se inseala. Crezi in ceva atunci cand nu ai nevoie de discursuri motivatoare pentru a merge mai departe. Crezi in ceva atunci cand te-ai lupta cu muntii fara sa fi nevoit sa explici nimic. Crezi in ceva atunci cand nu ai nevoie de nimeni sa-ti spuna ca ai dreptate.
Tu in ce crezi?
PS: Am ales acest subiect pentru inaugurarea unei teme grafice noi pe blog. Este una intermediara, dar o schimbare se cerea.
Arata foarte bine. da, cred in ceva foarte tare, deci logica si ratiunea imi spun ca nu ar trebui.
Adicatelea crezi in ceva dar nu ne spui in ce. Fair enough, nu e obligatoriu. Si cred ca ai vrut sa scrii “desi”, nu “deci”. Zi cu spor.
da scuze… desi am vrut sa scriu… pot spune… nu e mare secret… cred in cineva, desi nu merita si nu se va intampla niciodata nimic :)
Eu zic că în cineva care nu merită, nu trebuie să crezi şi nici răspunsuri să nu aştepţi, cu atât mai mult cu cât le-ai dat singur pe cele pe care ai dorit să le dai, ca un om foarte sigur de ceea ce afirmi. Şi dacă eşti sigur de ceea ce afirmi, nu mai ai nevoie de răspunsuri din partea nimănui.
Tematica aleasă mi s-a părut totuşi foarte interesantă şi prilej de meditaţie pentru mulţi şi ţi-aş fi dat eu un răspuns mai lung, despre lucrurile în care cred eu, ca om cu experienţă de viaţă şi care a dat de greutăţi, chiar în momente care sunt cât se poate de nefavorabile, dar citind comentariile scurte, şi mai ales ce ai scris am renunţat, cred că ai pus o întrebare retorică.
Deloc retorica. Eu unul am crezut si cred in oameni. Nu in toti, dar in multi, pana ajung sa dezamageasca. Unii nu dezamagesc si chiar daca fac 1000 de greseli tot cred in ei pentru ca greseli facem toti, rau intentionati insa sunt doar unii.
Si mai cred in ceea ce gandesc, simt si consimt.
“Cand crezi in ceva? Tu în ce crezi?”
Ai pus o întrebare ce mi se pare foarte interesantă. Dacă te deranjează faptul că nu comentez scurt şi la obiect, şterge pur şi simplu comentariul . Voi încerca să răspund cât se poate de sincer la întrebarea ta. Dacă tot vrei să faci teme grafice noi, e momentul. Cu atât mai mult cu cât în ultima vreme sunt “invitată” să-mi pun anumite întrebări privind existenţa mea pe acest pământ. Iar când încerc să răspund la ele, sunt jignită anticipat, dovadă că cine mă jigneşte nu mă cunoaşte îndeajuns şi trebuie iertat. Iert, dar nu uit, cum s-ar spune.
Incepusem chiar să mă simt extraordinar de timorată că am fost o superficială, că nu am fost mai atentă la unele aspecte ale vieţii. Am început să-mi reproşez în ultimul timp că m-am izolat în lumea mea, ca într-un turn de fildeş, mai ales în ultimii ani şi nu am mai fost interesată ce fac ceilalţi, ce gândesc, ce întrebări îşi pun şi ce răspunsuri îşi dau. Că sunt bărbaţi şi femei minunaţi, care-şi pun întrebări despre lucruri esenţiale, şi-mi reproşam că oare unde am fost eu şi ce-am făcut eu atâta timp încât n-am sesizat că prea trec prin viaţă ca vodă prin lobodă?! Deşi sunt o fire deschisă şi comunicativă, n-am mai prea comunicat o vreme. Dacă oamenii nu m-au căutat eu nu i-am căutat. Dacă nu mi-au spus ce mai fac şi ce preocupări au, eu nu i-am întrebat. De ce ? N-am vrut să fiu indiscretă ! M-aş fi bucurat să ştiu ce mai fac unii oameni, pe care eu i-am considerat apropiaţi. Sunt chiar o fire foarte curioasă. Dar nu indiscretă. Aş spune că e cam comic, dacă n-ar fi şi tragic. Am vrut să mă documentez, să ţin pasul cu noul, să fiu demnă de încredere cum s-ar spune, să merit să fiu apreciată şi iubită. Asta a fost singura mea dorinţă.
Totdeauna aveam despre mine părerea că sunt o avangardistă, o deschizătoare de drumuri, o curajoasă. Nimic nu mă înspăimânta şi aveam încredere în mine. Eram o luptătoare cum s-ar spune şi până anul trecut aşa am crezut că sunt. Totdeauna am privit oamenii deschis şi cu multă încredere. Am avut încredere în mine şi am avut încredere în oameni. Incredere totală în fiecare până la proba contrarie. Deci, am crezut în mine şi am crezut în oameni. Cred în oameni chiar şi acum. O fac pentru mine. Pentru că îmi face bine. Neîncrederea şi îndoială mă face ca un arici. Mă închide în mine şi scot ţepii. E ca un fel de izolare în apărare. Deşi sunt profund dezamăgită, cred în continuare că în fiecare om există ceva bun şi ceva rău, trebuie să fie doar cineva la momentul potrivit să descopere acea sămânţă de BUN împărţită de Dumnezeu în fiecare din noi. Cred că acest lucru nu se poate face decât cu multă dragoste. Dragostea părinţilor faţă de copiii lor, dragostea fratelui pentru fraţii lui/surorile lui, dragostea prietenilor faţă de prietenii lor, dragostea iubiţilor unul faţă de celălalt, dragostea soţilor unul faţă de celălalt, dragostea faţă de cei din jur şi faţă de tot ce este în viaţă. Fiecare dintre acestea au locul lor şi este diferit. Punerea într-un ghiveci mă întristează. Unii şi-au făcut un ţel în a proclama iubirea fără să o simtă, iubirea a devenit mai mult prilej de multă filozofie decât de trăire intensă, pentru că dacă ar simţi-o şi-ar da seama de simplitatea şi totodată unicitatea ei. Nu poţi veni să declari iubesc tot ce mă înconjoară şi le înşiri şi gata le şi iubeşti. Cu asta te naşti. Şi simţi în continuare în cursul vieţii DACĂ NU TE LAŞI POLUAT. Nu poţi face o ştanţă din iubire şi să o aplici tuturor la fel! Dacă stai să faci prea multă filozofie cu ea îi strici originalitatea, o faci artificială şi atunci nu trebuie să te miri că moare sau că îşi pierde strălucirea. Cred în iubirea aceea dintre un bărbat şi o femeie, iubire împărtăşită, iubire care apare când nu te aştepţi şi-ţi dă aripi. Cred în iubire la prima vedere, dar cred şi în iubirea aceea profundă pe care ţi-o dă aceeaşi lungime de unde cu cineva când realizezi că prezenţa lui este absolut necesară pentru tine, că absenţa lui e insuportabilă, că ai vrea să faci aproape totul pentru a fi aproape de el , deci cred în iubire adevărată în care este nevoie de prezenţa ambilor parteneri, la faţa locului cum s-ar spune şi nu prin alte părţi. In cazul ăsta nu trebuie să ceri să nu te înşele ,pentru că nu te înşeală pentru simplul motiv că aşa va simţi, să nu te înşele şi să nu te mintă, pentru că te respectă. Şi atunci când iubeşti şi respecţi pe cineva nu-l înşeli, faci acest lucru fără ca acesta să ţi-o ceară.
Cred în importanţa primei iubiri în viaţa unei femei, cred că aceasta dă “tonul” dragostei pentru întreg restul vieţii .. Cred că nimic nu e mai frumos decât dragostea adevărată împărtăşită şi în privinţa aceasta ar trebui să nu conteze ce cred alţii dacă simţi altfel. Pur şi simplu ar trebui să nu-ţi pese. Să-ţi asculţi doar sufletul .
Cred în frumuseţea familiei, a căminului, în fericirea prezenţei celor pe care-i iubeşti, în fericirea de a aduce pe lume copii, în fericirea bunicilor de a-şi vedea nepoţii. Nimic nu poate fi mai frumos pentru o femeie decât a-şi ţine pentru prima dată pruncul în braţe. Nimic nu poate fi mai frumos pentru un bărbat decât atunci când femeia pe care o iubeşte îi poate dărui un copil.
Cred în respectul pe care trebuie să-l ai faţă de profesorii cu care ai învăţat la şcoală.
Cred în oamenii de caracter. Caracterul după părerea mea îl primeşti din naştere, e o genă cu care te naşti, sigur mai poţi retuşa pe ici pe colo prin educaţie, dar în esenţialitatea lui, omul de caracter există sau nu există – după caz. Poţi să nu fii foarte inteligent şi cult şi totuşi să fii un om de caracter. Poţi fi un om simplu, dar să fii de caracter. Caracterul nu ţi-l dă bogăţia materială.
Cred în necesitatea ca prietenii să-ţi atragă atenţia atunci când greşeşti. Prietenii adevăraţi nu stau pasivi şi asistă la cum te distrugi singur.
Cred că nimic nu e întâmplător. Fiecare are rostul lui oricât de mic ar fi. Nu pot fi toţi oameni de succes. Mai sunt şi din ăştia mediocri şi simpli ca mine, care nu ştiu să spună în vorbe alese ce simt, dar o fac.
Cred în noţiunea de patrie, în datoria pe care o ai faţă de locurile unde ai copilărit şi ai crescut, faţă de poporul din care te tragi. Cred că trebuie să acorzi credit celor care au fost aleşi să conducă destinele ţării pentru a arăta ce pot, nu să-i sabotezi, dar atunci când aceştia se dovedesc a nu merita acest lucru, e bine să te disociezi şi să faci ce poţi face din poziţia în care te afli fiecare. Cred în dreptul fiecăruia la democraţie, la egalitatea de şanse şi la libertatea cuvântului. Aşa cum au fost definite aceste noţiuni şi nu cum se schimbă semnificaţia la toate.
Deşi sunt jignită până în adâncul sufletului meu , pe teritoriul meu – sufletul – cum s-ar spune, suport în numele a ceea ce am crezut şi în numele a ceea ce simt, eu încă mai cred în partea BUNĂ pusă de Dumnezeu în fiecare dintre noi, deşi uneori mi se pare că trăiesc un coşmar din care urmează să mă trezesc, atunci când “casc ochii în jur”, încă mai sper că mai există oameni capabili care să schimbe ceva, pentru ca generaţia voastră, a tinerilor, să aibă mai multe şanse decât constat că au acum.
Eu pe tine o sa te invit la un moment dat sa scrii un “guest post” pe acest blog. Nu mi-as ierta-o daca nu as face-o. Revin si cu un raspuns la ce ai scris, ca e cazul.