In liceu colegul meu de banca, desi invata foarte bine la fiecare test se astepta la note de 7-8. Proportional vorbind, cam tot timpul lua cu 2 puncte mai sus decat asteptarile declarate. Eu eram la capatul celalalt, chiar daca nu declarativ. Eram cu vreo 2 puncte sub asteptarile reale. As putea spune simplu ca nu stiam sa ma autoevaluez. Sau ca eram mult prea optimist.
Asteptarile.
Am observat acum, dupa mai bine de 15 ani, ca mi-am scazut asteptarile si acum, chiar daca nu mai dau acelasi tip de teste sunt mai aproape de adevar. Asta dupa un lung sir de dezamagiri. El, colegul cu care inca tin legatura, a ramas la fel. Rezultatul fiind identic pentru el: surprize mai mult placute decat neplacute. Nu e o pledoarie pentru a nu avea asteptari.
Deceptiile.
Cui ii place sa vorbeasca despre ele? Ele doar se intampla, pentru ca nici noi si nici ceilalti din jurul nostru nu suntem perfecti.
Proportiile dintre cele doua.
Aici e o regula de matematica simpla: raportul dintre asteptari si deceptii este direct proportional. Cu cat asteptarile sunt mai mari cu atat deceptiile sunt mai puternice. As adauga ca asteptarile sunt legate de nivelul de implicare, fapt pentru care deceptiile dor infundat si adanc. Ne lovesc mandria, orgoliul, ne fac sa ne simtim slabi si neajutorati atunci cand lucrurile chiar sunt grave.
Ce difera la fiecare din noi este modul in care ne luptam cu ele si cum trecem peste. Nevoile si metodele sunt personalizate pentru fiecare caracter in parte.
Ai descris bine regula de matematică simplă, cu cât ai aşteptări mai mari, cu atât dezamăgirea este mai mare. Personal am avut totdeauna pretenţia că sunt un om realist, ca urmare am fost entuziasmată atunci când am fost convinsă că am motive şi acest lucru s-a datorat încrederii în mine şi în ceilalţi, aş zice nevoii mele de încredere în mine şi în ceilalţi. Şi atunci mi se pare cu atât mai nedreaptă o lovitură “sub centură” cum se spune. Urăsc nedreptatea din toată fiinţa mea, de mic copil am urât-o şi toată viaţa mea. Şi atunci când nu vrei sau nu poţi să ripostezi frustrarea e mai mare. E un fel de bătaie de joc la pătrat. Totdeauna m-am mândrit că sunt puternică. Constat că nu sunt aşa. In rest prefer să nu descriu cum mă simt…, ai dreptate depinde de fiecare caracter în parte. De-ar fi să mor mâine n-aş regreta. Şi nici nu s-ar observa. (Am scris pentru că ai abordat subiectul. Vezi că e mai bun ăla cu muzica…nu dai de dezamăgire şi nici de disperare..)