… locurile. Si lucrurile. Si toate cele pe care pun mana. E drept ca sfintirea propriu-zisa nu iese la fel si bine intotdeauna, dar si asta cred eu ca face parte din sensul proverbului sau al expresiei.
Gasesc normal sa expun si motivul pentru care brusc m-am trezit sa scriu despre cum isi pune omul amprenta asupra pamantului si a comunitatii in care traieste. In toata zona ardealului, din Baia Mare pana la Oradea, de la Oradea pana la Cluj, in fiecare localitate, fara exceptie, cea mai impunatoare cladire, atat prin arhitectura/dimensiuni dar si prin ingrijire, era biserica din localitate. Chiar vorbeam cu o prietena din Cluj despre asta, si-mi explica foarte exact: biserica la sat este tot ce mai au oamenii aia.
Inteleg pe deplin nevoia de speranta, dar ce imi transmitea mie cel mai puternic era faptul ca acolo era o comunitate activa si implicata. Toate biericile pe langa care am trecut noapte erau luminate, si nu oricum, ci astfel incat sa li se puna in valoare arhitectura. In mod evident nu se pusese lumina acolo doar ca sa se bifeze o activitate, ci s-a pus cu simt de raspundere, iar asta mi se pare cea mai importante lectie pe care Ardealul o da restului tarii, gratuit. Din pacate noi suntem prea ignoranti si prea mandri sa invatam.
Sa ai o zi cu ‘profesori’ buni.
PS: Acum plec din Cluj, si cu mici opriri prin Turda si Alba Iulia ma indrept spre Bucuresti.