Nu ma pot considera un om bun pentru simplul fapt ca stiu altii mai buni. Iar bun, asa, in general, chiar nu cred ca exista. Nu de alta, dar ar fi greu de comparat cine e mai bun la suflet decat altul. Cum ai putea sa masori bunatatea asta sufleteasca?
Andreea Burlacu a abordat acum cateva zile un subiect pe care l-am gandit de multe ori, dar n-am stiut sa-l definesc. Am vazut titlul la ea si a fost un moment din acelea in care-ti spui in barba “ihiiimmmm!“. “Cand oamenii buni obosesc” este cea mai buna definitie a modului in care te erodeaza lucrurile tampite din jur. Atunci cand nu-ti mai poti indrepta genunchii de la cazaturi date de fiecare piedica pusa in drumul tau drept. Atunci cand incepi sa crezi ca locul tau e jos, acolo unde te trage multimea. Incepi sa-ti pierzi speranta ca poti ajunge la destinatie si ca aceia pentru care lupti iti merita efortul.
Cand oamenii buni obosesc nu se ridica altii buni de pe scaun, odihniti. Iar asta este poate cea mai mare problema a continuitatii binelui. Spre deosebire, atunci cand unul oboseste sa muste, vine altul poftind a furie si ura, ca sa-l inlocuiasca in locul eliberat.
Atunci cand oamenii buni se duc, in locul lor nu raman decat lepre bucuroase de izbanda. Atunci cand oamenii buni se duc, se duc singuri, pierzandu-se intr-o mare de regrete.
PS: mi-ar placea sa cred ca aceasta postare va fi privita asa cum este vazuta o pictura: fiecaruia ii spune altceva.